E faza aia cand cunosti pe cineva si in prima saptamana zici ca ti-a picat cu tronc. Ne place la nebunie sa ne aruncam cu capul inainte in povesti noi, doar ca sa simtim ca traim ceva spectaculos.
Vorbiti intruna, va dati mesaje din minut in minut, va faceti planuri si va aruncati direct cu capul inainte. Declaratii mari, pasiune, focuri de artificii. Ai impresia ca ai gasit in sfarsit persoana aia cu care te potrivesti perfect.
Doar ca dupa o luna, maxim doua, tot entuziasmul ala dispare brusc, ca si cum ai fi tras frana de mana la o suta la ora.
Toata starea aia initiala se consuma instant. Ramaneti dintr-odata fara combustibil si realizati amandoi ca nu prea mai aveti ce sa va spuneti. Rariti mesajele alea lungi, intrebarile devin usor-usor doar de forma si te trezesti cu o plictiseala crunta intre voi. Nu s-a intamplat nicio drama, nu v-ati certat pe bune, pur si simplu s-a stins totul la fel de repede cum a inceput. Lasi telefonul pe masa si simti cum te apasa o tăcere penibilă.
Incurcam foarte usor intensitatea de la inceput cu potrivirea pe termen lung.
Valul ala de inceput te fura repede ca esti plin de entuziasm si te ia valul, dar sa te simti entuziasmat o luna nu inseamna ca te si potrivesti cu omul ala. Cand arzi totul din prima, sari peste etapa aia in care chiar ajungi sa cunosti omul din fata ta, cu bune si cu rele. Si cand trece nebunia de la inceput, vezi ca ai construit un castel pe nimic.
Pana la urma e o lectie simpla. Toate chestiile care incep cu prea multa viteza se sting exact la fel de repede, iar la final ramai ca prostul intrebandu-te ce naiba a fost asta.
Leave a Reply