Se pare că am ajuns în acel moment glorios al democrației noastre unde dragostea nu mai cunoaște doctrine, și doar procente. Recentul vals politic între stabilitatea administrativă a unora și volumul vocal al celorlalți ne demonstrează că, în politică, extremele nu se atrag doar, se și cazează la același hotel, pe banii publicului care privește cu gura căscată de pe margine.
Este o alianță care are tot sensul din lume, dacă te gândești puțin. Unii vin cu experiența structurilor care supraviețuiesc oricărei ere geologice, ceilalți vin cu entuziasmul celor care au descoperit recent că social media poate înlocui cu succes un program de guvernare coerent. E ca și cum ai încerca să altoiești un stejar secular cu o boxă portabilă care urlă imnuri patriotice la maximum.
Ce este cu adevărat fascinant e cum se recalibrează discursul. Deodată, “statalismul” se pupă pe obraz cu “suveranismul” în timp ce ambele tabere încearcă să ne convingă că acest mariaj de conveniență este, de fapt, o poveste de dragoste sinceră pentru binele țării. E înduioșător să-i vezi cum își împart sarcinile: unii se ocupă cu semnarea actelor în liniște, ceilalți cu făcutul de scandal ca să nu observe nimeni ce scrie în acte.
Dacă privești scena de la distanță, realizezi că nu e vorba de ideologie. E vorba de acea camaraderie unică între cei care știu că, separați, ar trebui să muncească pentru voturi, dar împreună pot pur și simplu să le gestioneze. Un pact între prudența celor care au fost mereu la butoane și nerăbdarea celor care vor să apese pe toate butoanele deodată, doar ca să vadă ce se întâmplă.
Voi cum vedeți această nouă familie politică?
Este o strategie vizionară de salvare națională…
sau doar momentul ăla ciudat de la nuntă când socrul mare și vărul gălăgios de la țară realizează că au același interes la moștenire?
Până la urmă, spectacolul e garantat. Singura problemă e că biletul de intrare e obligatoriu și se plătește la fiecare patru ani.