Exista o naivitate in a crede ca relatiile perfecte sunt cele in care domneste o liniste absoluta, de mormant. Certurile sunt, pana la urma, o dovada de viata, un semn ca doi oameni inca mai au energia sa isi apere granitele, sa isi expuna nemultumirile si sa caute o cale de mijloc, chiar si cu tonul ridicat. Atata timp cat exista dorinta de a repara ceva, conflictul este doar o frictiune normala intre doua personalitati diferite care incearca sa imparta acelasi spatiu. Este melancolic sa te gandesti cum am uitat sa ne certam cu acea simplitate curata de alta data, cand dupa furtuna urma intotdeauna o strangere sincera de mana.
Sfasitul adevarat vine mult mai tarziu, pe nesimtite, si are o textura mult mai rece. Relatia se prabuseste in momentul in care partenerii inceteaza sa mai fie o echipa si se transforma in procuror si inculpat. Discutiile banale de la o cafea sau micile neintelegeri casnice nu mai cauta o solutie, si devin niste procese verbale rigide, in care miza principala nu mai este reconcilierea, si stabilirea vinovatiei. Fiecare replica devine o proba la dosar, fiecare greseala din trecut este scoasa de la naftalina ca argument, iar scopul final este ca unul dintre ei sa plece din camera cu capul plecat, purtand eticheta de vinovat absolut. Am pierdut caldura acelor seri in care greselile se treceau cu vederea de dragul tihnii comune.
Cand se ajunge in acest punct de uzura emotionala, dialogul moare definitiv. Oamenii incep sa isi masoare cuvintele nu din respect, si din pura autoaparare, de teama ca orice fraza spusa la oboseala va fi folosita impotriva lor la urmatoarea infatisare. Se instaleaza o singuratate in doi mult mai crunta decat cea de dupa o despartire oficiala. Cand dragostea este inlocuita de orgoliul de a avea mereu dreptate, relatia devine doar o sala de tribunal obositoare, din care ambii parteneri vor cauta, mai devreme sau mai tarziu, o cale de evadare.
Leave a Reply