Va aduceti aminte de prima pereche de adidasi luati din piata, de pe taraba, dupa luni intregi de rugaminti pe langa parinti? Pe vremea aia nu aveam noi fite de branduri uriase si nici nu stiam ce inseamna colectiile noi. Nu conta absolut deloc ce scria pe ei sau ca aveau niste dungi cusute stramb. Tot ce conta pe lumea asta era ca miroseau a cauciuc nou si ca erau doar ai tai, proaspat scosi din cutia aia de carton ieftin. Se pare ca nivelul nostru de fericire si stima de sine era asigurat in mod stralucit de cativa milimetri de cauciuc chinezesc si niste dungi lipite la repezeala.
Cand te incaltai cu ei prima data ca sa iesi in cartier, parca erai alt om. Mergeai mai drept pe trotuar, ridicai picioarele mai sus si te uitai intruna in jos, fascinat de cat de albi si de stralucitori erau pe langa incaltarile vechi si tocite ale celorlalti copii. Iti lipeai ochii de pamant si calculai fiecare pas cu precizie de ceasornicar, doar ca sa nu cumva sa atingi vreo bordura, sa nu iei vreun praf de pe marginea drumului sau sa nu-ti dea cineva cu mingea peste ei la joaca. Aveai o grija de parca purtai pe picioare cele mai mari bijuterii din lume. Strategia noastra de a face balet pe trotuar doar ca sa salvam talpa de praf s-a dovedit a fi de o complexitate tactica demna de marile trupe speciale.
Toata atentia asta exagerata se ducea insa dracului exact in primele zece minute de cand ieseai din scara blocului. Parca era un facut sau aveai un magnet urias ascuns in talpa, ca nu stiu cum se intampla de nimereai direct in singura balta cu noroi negru si gros de pe toata strada. Reuseai sa calci stramb exact pe marginea unei gropi sau te stropea cate o masina de pe bulevard de nu te vedeai. In secunda aia, cand vedeai darea aia de noroi pe panza sau pe pielea aia ecologica, parca iti pica tot cerul in cap si ti se strangea stomacul de frica reactiei pe care o avea mama cand te intorci acasa. Este cu adevarat inaltator sa vezi cum zece mililitri de noroi municipal reuseau sa desfiinteze complet un intreg plan de imagine conceput timp de trei luni.
Alergai repede la primul robinet din spatele blocului sau cautai niste iarba uda ca sa ii stergi, sperand sa repari magaria inainte sa se usuce pata. Evident ca mai mult ii intindeai si ii faceai gri, dar faza asta facea de fapt tot farmecul. Dupa ce trecea primul soc si adidasii nu mai erau perfecti, parca te eliberai de un stres. Te luai cu treaba, incepeai sa alergi ca bezmeticul dupa mingea de fotbal pe bitum si uitai complet de griji. Am crescut, acum ne cumparam pantofi in fiecare sezon si ii schimbam imediat ce se uzeaza un pic, si parca niciun model scump din magazin nu se mai compara cu mandria aia nebuna pe care o simteai cand mergeai tantos pe ulita cu prima ta pereche de adidasi din piata, pe principiul ca oricum comisia de cenzura a mamelor nu valida niciun statut de smecher de cartier fara o verificare prealabila a petelor de pe panza alba.
Uau, ce nostalgie !M-ai făcut să retrăiesc momentul meu de glorie din clasa a IX-a. Prima mea pereche a fost de fapt o pereche de ghete Puma albe, luate de la turci. Doamne, mă credeam regina liceului! Singura cu blugi verzi și ghete înalte. Am făcut “balet pe trotuar” cu ele timp de 4 ani. Le purtam și iarna pe ger, chiar dacă îmi înghețau degetele, doar ca să vadă tot satul că am fost prima!
Genial textul ! M-ai făcut să-mi doresc atât de mult să-mi cumpăr iar o pereche de ghete Puma la fel! Nici nu știu dacă se mai găsesc, dar și dacă n-o să le port, cred că le iau doar ca să le pun pe raft, să le privesc și să-mi aduc aminte cum e să fii adolescent. Sau cine știe, poate chiar o să le port, doar de dragul vremurilor de atunci!😉