Bai, va aduceti aminte de prima tigara fumata pe ascuns prin spatele scolii sau dupa blocurile alea gri comuniste? Toata chestia aia n-avea de fapt nicio legatura cu fumatul si nici nu ne placea gustul ala amarnic care ne strangea gura. Era de fapt doar o dovada de curaj in fata gastii sau, daca stam sa privim lucrurile la rece acum, o prostie crunta de copii teribilisti care voiau sa para mari. Ne strangeam cate patru-cinci intr-un colt ascuns, cumparam o tigara la bucata de la garaje si o treceam de la unul la altul ca pe un trofeu. Toti tuseam de ne venea sa ne scuipam plamanii de la primul fum tras in piept, dar absolut nimeni nu recunostea faza asta, ca sa nu fie luat de bleg sau fricos de ceilalti. Ne uitam unii la altii cu ochii inlacrimati de la fum si dadeam din cap ca niste experti, zicand ca e “buna, are gust tare”. Jucam toti un teatru de oameni mari fara sa avem habar in ce ne bagam.
Marea comedie incepea insa dupa ce terminam de fumat chistocul ala si ne dadeam seama ca trebuie sa ne intoarcem acasa, unde ne asteptau parintii cu interogatoriul gata pregatit. Atunci intra in functiune toata farmacia aia de urgenta adunata de prin curte. Rupeam frunze de patrunjel din gradina, fructe crude, legume….chiar si cacat, sperand din tot sufletul sa acoperim damful ala intepator care intrase deja in haine si in par. Ne spalam pe maini cu sapun pana ne juleam pielea si mancam toate corcodusele verzi de pe marginea drumului, crezand ca gata, am scapat si nu se prinde nimeni.
Toata stradania noastra era insa complet degeaba. Cand intrai pe usa casei si mama te lua in primire cu un “ia vino incoace si sufla”, toata smecheria aia de baiat mare se ducea instantaneu pe apa sambetei. Parintii te citeau dintr-o singura privire si simteau mirosul ala acru de tutun ieftin de la o posta, oricat de mult patrunjel ai fi mestecat tu pe drum. Iti luai portia de rigoare de urecheala zdravana de nu te vedeai, iar toata treaba asta se lasa cu pedepse si cu saptamani intregi in care n-ai mai avut voie sa iesi la joaca dupa blocuri.
Acum, cand te uiti la pustii de astazi care pufaie pe strada tot felul de tigari electronice cu miros de fructe, capsuni sau vata de zahar, parca iti vine sa razi. Ei n-o sa stie niciodata ce insemna panica aia reala cand incercai sa ascunzi un miros care parca intrase in piele si nu voia sa mai iasa din hainele tale. Am crescut, multi ne-am lasat de prostia asta de mult, dar ramane undeva in spate amintirea aia amuzanta cu noi stand ascunsi pe dupa garaje, tragand speriati dintr-un fum si crezand ca suntem cei mai tari oameni din cartier.
În adolescență, eram singura din gașcă care nu fuma la început, dar când m-am apucat… mamă, ce ne mai credeam mari vedete de cinema! Pentru noi, farmecul nu era gustul, ci secretul în sine. Aveam impresia aceea naivă că deținem un secret absolut, un lucru doar al nostru care ne făcea să ne simțim mari, maturi și de neînvins.
Desigur, era doar în capul nostru. Normal că mama știa! Dar eu trăiam cu iluzia că sunt un geniu al deghizării: îmi lăsam haine de schimb ascunse pe afară și înghițeam pastă de dinți la propriu, sperând să șterg orice urmă. Degeaba! Cum treceam pragul, venea sentința: “Suflă!”. Mama nu suporta deloc treaba asta și, cum simțea izul, mă lua direct: “Aha, dohănești?!”… Urma o corecție zdravănă și pedepse lungi. Tot nu ne opream, ni se părea fascinant tocmai pentru că era interzis.
Nu înțelegeam noi atunci nimic despre sănătate, dar acea țigară ne dădea senzația că suntem adulți și că putem rezolva toate problemele lumii.
Singurul din familie care nu mi-a spus niciodată nimic a fost tata. Pe când aveam vreo 16 ani, a rămas într-o zi fără țigări, a venit la mine și mi-a zis: “Auzi, dă-mi și mie o țigară din aia domnească” …el fuma Carpați fără filtru, de aceea le numea așa pe ale mele. M-am uitat la el speriată și i-am zis: “Eu nu fumez”. S-a uitat la mine și a râs: “Hai, lasă prostiile, dă-mi și mie o țigară de aia domnească, că am chef să fumez la o cafea. Sau mai bine, ia țigările, eu am făcut cafeaua, și hai să mergem în livadă să dohănim amândoi”.Aceea a fost prima țigară pe care am fumat-o deschis, alături de tata, în livadă. Atunci m-am simțit cu adevărat adult.
Iar mult mai târziu, când trecusem bine de 18 ani și mergeam în vizită la bunica, lucrurile s-au schimbat complet. Bunicul nu fuma, dar dacă mergeam eu, fratele meu, tata sau cei doi verișori mai mari care fumau, bunica avea o vorbă care ne topea sufletul. Când intram în casă, se uita la noi și ne spunea: “Auzi, aprinde o țigară, să miroasă a domni la noi în casă!”. Pentru ea, în simplitatea ei, doar domnii fumau…
Uite așa, o singură țigară m-a trecut prin toate stările: de la frica de mama, la complicitatea cu tata în livadă și, la final, la statutul de “domni” în casa bunicii.
Îți mulțumesc din suflet pentru această întoarcere în timp!