Daca afli intr-o dimineata, din intamplare, ca mai ai de trait exact un an de zile, toata spoiala asta de politete corporatista si toate planurile pe termen lung se duc dracului in secunda doi. Nu mai ai timp de reevaluari lente si nici de strategii de viitor. Iti dai seama instant ca jumatate din lucrurile pentru care te stresezi in fiecare zi, de la ratele la banca pana la ce crede seful despre raportul tau de activitate, sunt niste prostii absolute care nu valoreaza doi bani. Ne consumam sanatatea pe niste mize microscopice.
In primul rand, cred ca as inchide laptopul de la munca si nu as mai calca prin birou nici ca sa imi iau cana de cafea de pe masa. Sa stea ei sa faca sedinte de aliniere si proiecte de viitor pana se alege praful de cladire, eu am alte treburi de rezolvat. M-as uita in contul ala de economii unde am strans ban pe ban cu gandul la o batranete linistita, as scoate tot si i-as cheltui pe toti pana la ultimul leu, fara nicio remuscare si fara sa ma mai gandesc la ziua de maine. Mi-as cumpara exact masina aia la care ma uit ca prostu pe net de trei ani, as pleca in locurile in care am tot amanat sa merg din cauza ca “nu e momentul potrivit” si as manca doar ce imi place, fara sa mai numar calorii sau sa imi fac griji pentru sanatate. Cand ai ceasul de la perete care ticaie pe invers, toate regulile de siguranta devin ridicole.
Dar marea schimbare n-ar fi la bani, si la oameni. Cand stii ca ai un termen limita atat de scurt, devii brusc cel mai sincer si mai selectiv om de pe pamant. N-as mai sta la nicio masa de curtoazie, n-as mai raspunde la telefoanele rudelor care suna doar ca sa se laude sau sa ceara ceva si i-as lasa sa vorbeasca singuri pe toti desteptii care intra pe profilul meu cu ranga in mana ca sa porneasca un scandal din senin. Le-as spune in fata tuturor exact ce cred despre ei, fara ocolisuri si fara frica ca o sa stric relatiile. Ce sa mai strici, cand oricum pleci?
Ti-ai lasa timp doar pentru cele trei patru persoane care conteaza cu adevarat, oamenii aia cu care poti sa taci pe o canapea fara sa fie penibil si cu care ai ras pe bune in viata asta. Restul e doar zgomot de fond si decor. Partea cea mai ironica e ca avem nevoie de o sperietura din asta sora cu moartea ca sa ne dam seama ca traim ca niste roboti, amanand exact lucrurile care ne fac sa ne simtim vii pentru o batranete pe care s-ar putea sa n-o mai prindem niciodata.
Când ajungi să trăiești așa ceva în viață, începi să te bucuri cu adevărat. Ajungi în punctul în care… într-adevăr, nu-ți mai pasă de nimeni și de nimic. Îți pasă doar de propria ta fericire. Nu-ți mai raportezi fericirea la nimeni din jur, pentru că știi că ea vine doar din ceea ce faci tu… și doar tu te poți face fericit.
Abia atunci ajungi să dăruiești celorlalți cu drag, cu inima complet deschisă. Să dăruiești oamenilor care știi că nu pot să-ți dea nimic înapoi… și să te bucuri din tot sufletul că ai reușit să faci asta.
Realizezi că vrei să lași doar urme frumoase în jurul tău. Devii atent la cuvinte… pentru că știi că ele pot să doară și să rănească atât de ușor.Și iubești. Ajungi să iubești viața, să-i iubești pe oameni și să nu-i mai judeci.
Înveți să te bucuri de o frunză căzută pe jos, de o floare, de o adiere de vânt, de soarele care te arde sau de ploaie… pentru că știi că poate, într-o zi, n-o să le mai vezi.
Ajungi să fii din nou copil. Îți permiți să te descalți, să alergi prin ploaie… Auzi o muzică trecând pe lângă un magazin sau… nu știu… trecând pe lângă ceva, auzi o melodie și pur și simplu dansezi pe stradă. Te lași prins de ea și te bucuri.Îți dai seama că viața este… sau că ar trebui să fie doar bucurie. Să le trăiești pe toate atât de intens și să le simți până în măduva oaselor…este un lucru extraordinar, te schimbă ca om total.
Te lovește și te trezește la realitate în același timp… e ca o palmă care îți deschide ochii și te readuce la viață.
Iar eu… eu doar am ajuns să mă bucur cu adevărat de viață.