Ies dimineata pe prispa sau direct pe treptele de la intrare, doar intr-un hanorac jerpelit tras peste tricou, cu papucii taras pe cimentul ala rece si umed. Tin cana de cafea cu amandoua mainile, lipita de palme, fiindca arde si-ti mai dezmorteste degetele.
In secunda in care impingi usa si dai cu nasul de aerul de afara, parca-ti da cineva o palma zdravana peste ochi. E un frig dintr-ala subtire, taios, care-ti intra direct pe gat si te face sa tragi adanc aer in piept, chiar daca te scutura putin un fior pe sira spinarii. Iti sare instantaneu toata carpeala aia de somn prost din cap. Nu mai ai nevoie de vorbe, nu mai ai nevoie de nimic.
Curtea e inca amortita, iar pe strada abia daca trece cate o masina la zece minute, si aia cu rotile sfasaind pe asfaltul ud. Miroase peste tot a frunze putrezite pe langa gard, a pamant ud si a fum stins de la sobele vecinilor care au dat drumul la foc de cu seara. Mirosul ala n-ai cum sa-l confunzi cu nimic altceva pe lume.
Sorbi prima gura din cana, fierbinte, de te opareste putin pe limba, dar parca simti cum iti coboara caldura direct in stomac.
Stai asa rezemat cu umarul de un stalp sau de tocul usii si te uiti la un nuc batran din fundul curtii care-si scutura ultimele foi galbene pe iarba pleostita. Nu-ti trece niciun gand mare prin cap. Nu te gandesti la sefi, la banii care nu ajung niciodata, la vreo piesa de masina pe care ai promis ca o schimbi sambata sau la mesaje lasate aiurea pe telefon. Telefonul zace aruncat pe o masa in bucatarie, cu ecranul stins, si foarte bine face, sa mai astepte.
Toata vara nebuna, cu soarele care-ti batea in cap de la sapte dimineata si cu asfaltul incins care duhnea a cauciuc, te tine intr-o agitatie tampita, parca mereu trebuie sa fii pe drumuri, sa faci una, sa mai repari alta. Frigul asta de toamna te taie scurt. Te opreste din mers fara sa te intrebe.
Tragi gluga pe cap daca incepe sa bata putin vantul prin curte, mai iei o gura de cafea si pur si simplu pierzi vremea uitandu-te la niste vrabii care se cearta pe o creanga uscata. Fara planuri, fara filozofii ieftine si fara sa cauti vreo mare intelepciune in treaba asta. Pur si simplu e bine ca ai cateva minute in care nu te cauta nimeni sa-ti ceara ceva, nu plange nimeni dupa tine si nu se darama lumea daca mai stai cinci minute pe loc, in frig, uitandu-te in gol.
Ce profund ai surprins starea asta… Citind textul tău, am realizat că, pe măsură ce trec anii, devenim tot mai mult ca o toamnă.
Dintotdeauna m-a atras anotimpul ăsta și contrastul lui unic… amestecul dintre frigul tăios de dimineață și soarele care încă mai răsare, aducând o căldură stranie. Simt că toamna face cu mine exact ceea ce face cu florile… mă ajută să închei un ciclu, în fiecare an. În adâncul sufletului meu se așază o liniște anume, care mă reprezintă tot mai mult.
Imaginea asta cu frunzele care cad și arată un proces încheiat este atât de eliberatoare. Să poți sta în frig, cu o cană de cafea în mână și cu mintea complet goală, fără să te caute nimeni… e un moment de o valoare imensă. O oprire din mers pe care ar trebui să o prețuim mult mai des.