Uneori nu e lipsa de timp. E strategie.

S-a umplut pamantul de strategi militari si generali de canapea cand vine vorba de dat un amarat de raspuns la un mesaj pe telefon.

Daca omu’ munceste, strange la niste suruburi, conduce pe ploaie sau pur si simplu sta trantit pe pat si n-are chef sa vada mecla nimanui in secunda aia, n-are nimeni nicio pretentie. Fiecare cu viata lui. Se spala pe maini de ulei, scapa de belele si-ti arunca un semn cand apuca si el sa respire, “scuze, eram prins cu niste treburi, zi repede ce s-a intamplat”. Simplu, curat, omeneste. N-ai cum sa te superi, n-ai cum sa-i bati obrazul.

Numai ca astialalti fac sah cu tine cand le bipaie ecranul. Acolo e toata distractia.

Aude vibratia aia scurta, se intinde dupa telefon, vede notificarea si-si trage imediat o mutra de vulpe batrana. Nu deschide aplicatia direct, Doamne fereste! Trage cu ochiul usor prin bara de sus a ecranului, decupeaza textul pe jumatate doar ca sa nu se aprinda bifa aia albastra de citit, dupa care lasa telefonul pe marginea biroului cu un ranjet de om care tocmai a facut o mare afacere.

Si incepe calculul matematic “Ia sa mai astepte fraierul vreo trei ore bune, sa fiarba putin in suc propriu. Daca-i raspund acum in cinci minute, zice ca n-am ce face cu viata mea si ca ard gazul degeaba, stau ca milogul cu ochii-n ecran dupa el. Daca-l las pana diseara pe la zece, par un tip ocupat, un om de afaceri important pe care nu-l gasesti la orice colt de strada”.

Si uite asa, o simpla intrebare de doi lei, daca luam doua paini sau una, sau la cat dracu ne vedem diseara la o bere, ajunge plan de lupta intins pe toata dupa-amiaza, cu replici gandite la milimetru si cronometrate la secunda.

Dar stii cine e mai caraghios decat el in toata ecuatia asta? Noi, ma. Noi, astia care stam ca niste bezmetici cu degetul pe ecran si despicam firu-n patru ca la tribunal.

“Aoleu, ai vazut ca a fost activa acum zece minute si nu mi-a scris inapoi? Oare s-a suparat pentru gluma aia de ieri? Oare am zis ceva gresit la telefon?”. Daca ti-a trantit un “bine” cu punct dupa el, gata, s-a terminat prietenia, a murit cineva, s-au rupt relatiile diplomatice. Daca a bagat trei emoticoane care rad, parca-ti vine inima la loc si rasufli usurat, s-a salvat situatia. Stam ca nebunii cu ochii holbati in telefon si pandim cand se face bulina aia verde, de parca urmarim vreo lansare de racheta pe luna. Ne-am prostit complet la cap cu aplicatiile astea.

Toate figurile astea ieftine vin de la niste oameni nesiguri pe ei pana in maduva oaselor. Oameni care cred ca daca te tin legat la gard si te lasa sa astepti ca pe sfintele moaste, le creste cota la bursa si par mai valorosi in ochii tai. Au impresia ca daca sunt greu de gasit, sunt automat si doriti.

Un om normal, dintr-o bucata, care stie ce poate si are bun-simt in el, n-are nevoie de combinatiile astea de mahala. Daca are timp, iti scrie in secunda doi fara sa-i fie frica ca pare fraier sau disperat. Iar daca nu-i arde de tine sau e rupt in doua de oboseala, iti taie macaroana verde-n fata “ba, lasa-ma dracului in pace azi, ca n-am chef de nimeni, vorbim maine cand mi se mai limpezesc creierii”. Si macar stii cum stai, nu te lasa sa ghicesti prin stele.

Cand vezi ca cineva iti masoara timpul ca la farmacie inainte sa-ti arunce trei vorbe pe un ecran si face strategii de cucerire dintr-o intrebare banala, cel mai sanatos lucru e sa pui telefonul deoparte, sa-ti vezi de treaba ta si sa-l lasi sa joace table singur pana se plictiseste.