Bai, sa va spun ceva. M-am trezit ieri fara alarma aia nenorocita de la telefon care-ti sparge creierii si te arunca din pat cu inima-n gat. N-a sunat nimeni, nu mi-a sarit niciun mesaj pe ecran ca s-a stricat nu stiu ce la vreun proiect sau ca trebuie sa platesc vreo factura, nimic. Liniste mormantala.
Am tarat papucii pana la bucatarie, am pus ibricul pe aragaz si am ramas sprijinit de blat, asteptand sa dea apa in clocot. N-am dat drumul la stiri sa aud iar cine s-a mai batut sau ce preturi au mai sarit in aer, nici n-am scrolat ca bezmeticul pe telefon sa vad ce-au mai mancat altii.
Am turnat cafeaua intr-o cana ciobita pe margine, m-am asezat pe un scaun si m-am uitat pe geam la niste vrabii care se certau pe o creanga de visin. Atat.
Daca stai sa-i asculti pe toti desteptii de pe net, zici ca viata e o cursa de nebuni, daca n-ai bifat o sedinta, daca n-ai cumparat ceva nou pe card sau daca nu te-ai pozat undeva cu un zambet tampit pe buze, ai pierdut ziua degeaba, esti un ratat. Trebuie mereu sa alergi dupa cate o chestie, sa demonstrezi ca faci, ca misti, ca existi.
Aiurea. Am ajuns la o varsta cand, daca trece o zi intreaga si nu-mi bate nimeni la usa cu vreo problema si nu se sparge nicio teava in baie, zic ca l-am prins pe Dumnezeu de un picior. Nu-mi mai trebuie artificii, nu-mi trebuie vesti nemaipomenite si nici surprize. Vreau doar sa nu ma mai traga lumea de maneca.
Am strans niste suruburi la o dulapior care statea stramb, am mancat niste resturi de friptura de ieri cu o bucata de paine direct din farfurie, fara sa ma grabesc sa prind vreun autobuz, si m-am mai lungit o ora pe canapea, privind tavanul. N-am produs nimic, n-am salvat planeta si n-am aratat nimanui cat de grozav sunt.
Dar dupa saptamani intregi in care esti mereu in urma cu banii, cu nervii si cu somnul, o duminica din asta moarta, in care nu se intampla absolut nimic si timpul sta pur si simplu pe loc, valoreaza mai mult decat orice chef la carciuma. Ramai doar tu cu gandurile tale, linistit, fara sa mai tresari la fiecare zgomot de motor de pe strada.
Uneori, cea mai frumoasă formă de libertate este o zi complet mută. O zi în care nu ești salvatorul nimănui, în care ecranul aprins al telefonului nu mai anunță o nouă urgență și în care nimeni nu te mai întreabă “ce faci? respiri?”.
După ani de zile în care alergi prin viață prins între job, termene limită și copii mici, înveți că există o etapă în care zgomotul lumii trebuie să se oprească pentru a te putea auzi pe tine.
Atunci când ești în sfârșit împăcat cu tine însuți și bine în propria piele, indiferent de ce ai în jur, liniștea nu mai este singurătate sau plictiseală. Ea devine o comoară, mană cerească și sâmburele de aur al unei duminici banale în care o cană de cafea băută la geam, privind vrăbiile, valorează mai mult decât orice cursă nebună după validare.
Este nevoie de mult zbucium în trecut ca să poți primi un prezent în care nu se întâmplă absolut nimic ca pe cel mai mare lux.