Vi s-a intamplat vreodata sa aveti o prima intalnire din aia atat de ciudata si de plina de energie, de aveai impresia ca absolut toata lumea din jur se oprise din mancat doar ca sa vada ce se mai intampla la masa voastra? Chestia aia cand te asezi la o cafea cu o persoana pe care abia o cunosti si, in loc de intrebarile alea clasice si tampite de interviu, discutia pleaca glont din prima secunda. Incepeti sa radeti, va calcati pe cuvinte, treceti de la chestii grele la toate prostiile si se face o atmosfera de zici ca va stiti de zece ani, nu de zece minute.
E un ritm atat de alert la masa, incat pana si saracul ospatar care va aduce bauturile se blocheaza un pic cu meniul in mana. Vine sa ia comanda, va prinde la mijlocul unei glume, zambeste si el ca prostu si parca ii e si jena sa va intrerupa ca sa intrebe de apa plata sau minerala. Cand se intoarce dupa zece minute, vezi clar cum trage cu urechea sa vada ce ati mai debitat intre timp. Se vedea de la o posta ca vibe-ul de la masa i-a zapacit si pe ceilalti din jur, care n-aveau nicio treaba cu noi.
Senzatia asta e geniala tocmai fiindca de obicei primele intalniri sunt super rigide. Lumea sta cu frica, se masoara din priviri si fiecare isi calculeaza cuvintele sa dea bine. Cand dai insa peste cineva cu care vorbesti natural, fara nicio masca, totul devine un spectacol. Nu va mai uitati la telefoane, uitati de timp si vorbiti intr-una, de te trezesti dracului ca s-a facut miezul noptii, s-a golit toata terasa si astia strang scaunele in jurul vostru.
Dar exact astea sunt serile care merita, indiferent daca se lasa cu ceva dupa sau nu. Ramai cu o faza in care totul a mers de la sine, fara efort si fara scenarii facute acasa. Cand ceri nota si vezi ca pana si chelnerul rade si va zice un “seara buna” din ala sincer, stii sigur ca a fost o intalnire reusita, nu un alt timp pierdut aiurea prin oras.
Leave a Reply