De-a dreptul inaltator: crize existentiale de la miezul noptii

Noaptea este singurul moment in care creierul meu decide sa organizeze sedinte. Lumina s-a stins, orasul a amutit in sfarsit, iar corpul cere cu disperare cele opt ore de somn promise de toate revistele de sanatate. Insa exact cand capul atinge perna, in camera de consiliu a mintii mele se aprinde reflectorul, se bate cu pumnul in masa si se anunta ordinea de zi a unei intruniri de urgenta pe care nimeni nu a cerut-o. Se pare ca mintea mea sufera de un exces de zel administrativ exact atunci cand restul organismului incearca sa treaca pe modul economic.

Se discuta, in primul rand, despre bani. Apar calcule financiare de o complexitate demna de un minister, proiectii de buget pe urmatorii zece ani si strategii disperate de economisire, bazate pe scenariul ipotetic in care totul se scumpeste de trei ori de maine dimineata. Dupa ce epuizam panica financiara, trecem rapid la capitolul doi, despre viata, in sensul ei cel mai mistic si mai apasator. Sunt analizate deciziile luate la douazeci de ani, directia carierei, sensul existentei si rostul nostru in acest univers mare si rece. Este de-a dreptul inaltator sa rezolvi crize existentiale si macroeconomice globale la o ora la care pana si pisicile din cartier au abandonat orice activitate.

Cand atmosfera devine prea sumbra, creierul schimba registrul si propune o pauza de divertisment, o dezbatere ampla despre ce as face daca as castiga la loto. Se impart milioane imaginare, se cumpara insule, se platesc datorii fictive si se pun la punct detalii logistice atat de precise, incat aproape ca poti simti mirosul banilor pe care nu ii vei avea niciodata.

Si, evident, sedinta se incheie glorios cu analiza noptii, despre replica perfecta pe care trebuia s-o dau intr-o discutie de acum patru ani. Atunci am tacut mofluz sau am ingaimat ceva banal, dar acum, la ora trei dimineata, mintea mea livreaza o ironie geniala, o satira devastatoare care l-ar fi lasat masca pe interlocutorul de atunci. Pacat ca omul respectiv probabil doarme linistit de ore bune, complet imun la geniul meu intarziat, in timp ce eu raman sa privesc tavanul, asteptand sa se sune stingerea pentru o dezbatere care oricum nu va schimba nimic din realitatea de a doua zi.