Pasul militar si urgentele noastre cosmice

Cafeaua este fierbinte. Strada este agitata. Oamenii par programati sa ajunga cat mai repede undeva. Privesc de la geamul cafenelei cum multimea se misca fluid, intr-un ritm alert, de parca intregul oras ar rula pe o banda de rulare setata la viteza maxima. Fiecare trecator are capul plecat, privirea fixata cu cativa metri in fata si pasul militar al omului care poarta pe umeri o urgenta de proportii cosmice. Este melancolic sa observi cum am abandonat tihna veche a trotuarelor pe care odinioara ne plimbam fara nicio tinta, inlocuind-o cu un mars fortat si uniform.

Rareori ma intrebam daca locul acela chiar merita toata graba. Ne aruncam in fiecare dimineata in acest carusel absurd fara sa ne mai punem intrebari de fond. Alergam spre birouri sterile pentru sedinte care puteau fi rezolvate printr-un simplu e-mail, ne grabim spre intalniri cu oameni care nu ne intereseaza si strangem din dinti in trafic doar pentru a castiga doua minute care oricum se vor pierde in urmatoarea jumatate de ora de navigat inert pe internet. Am transformat viteza dintr-un mijloc de deplasare intr-un scop in sine. Important este sa te misti repede, sa pari teribil de ocupat, sa mimezi importanta pe care ti-o da o agenda plina, chiar daca destinatia finala este de o perfecta insignifianta. Parca ne este frica sa ne oprim din alergat ca sa nu fim obligati sa privim golul din jur.

Ironia face ca marile adevaruri si momentsle care merita cu adevarat traite sa nu se afle niciodata la capatul unei curse contracronometru. Ele raman in spate, imprastiate pe trotuarele pe care ceilalti le parcurg in fuga. Cand refuzi sa intri in competitia asta oarba cu secundarul ceasului, cafeaua de pe masa nu mai este doar combustibil rapid pentru supravietuirea unei zile de munca, si devine exact ce ar trebui sa fie: un pretext excelent de a sta pe loc si de a privi cum restul lumii fuge spre nicaieri.