La masă, lumină bună, atmosferă corectă. El vorbește despre “claritate”.
Despre cât de important este să știi ce vrei. Între două idei, își verifică telefonul. Nu mult. Doar suficient cât să nu piardă ceva important… sau pe cineva. “Nu suport ambiguitatea”, spune el. Am dat din cap.
Ambiguitatea era prezentă, doar că nu în cuvinte. Era în pauze.
În felul în care unele întrebări rămâneau fără răspuns.
În modul în care unele subiecte erau ocolite elegant. Nu era lipsă de sinceritate.
Era dozaj. Și, sincer, era făcut bine. Pentru că nu pleci din ceva ce nu este clar.
Mai stai puțin.
Mai vezi. Și exact asta făceam amândoi.