Cand am de asteptat pe cineva sau cand pur si simplu mi se iade stat cu ochii in ecran, imi place sa ma asez la o masa langa geam, sa-mi iau o cafea si sa ma uit la oamenii care trec pe trotuar. Si fiindca n-am alta treaba mai inteligenta de facut in alea 20-30 de minute, incep sa le inventez cate o viata intreaga in capul meu, doar asa, dupa cum merg, dupa cum sunt imbracati sau dupa cat de incruntai se uita la ceas. Ne mutam atentia din ecrane direct pe povestile din strada.
Trece, de exemplu, un tip la vreo 40 de ani, la costum, cu o mapa sub brat si cu o fata de zici ca tocmai i s-au innecat toate corabiile. In mintea mea, gata, s-a facut scenariul, omul s-a certat de dimineata cu nevasta’sa din cauza ca a uitat sa plateasca rata la banca, acum fuge la o sedinta unde seful o sa-l faca de cacao in fata tuturor si singurul lui gand e cum sa-si dea demisia si sa pleace naibii in munti sa creasca oi. Imediat dupa el vine o tipa cu castile pe urechi, imbracata toata in haine largi, care zambeste singura in timp ce merge. Despre ea decid pe loc ca tocmai a primit un mesaj de la vreun pacat de care-i place mult si acum isi imagineaza cum o sa fie la intalnire, desi tipul probabil e un bleg care o sa intarzie jumatate de ora. Regizam viata altora dupa bunul nostru plac, fara sa cerem voie.
Partea cea mai amuzanta e ca n-o sa aflu niciodata adevarul. Habar n-am daca tipul la costum e de fapt un om super fericit care merge sa-si ia masina noua sau daca fata cu castile doar asculta un podcast cu crime si se bucura ca a aflat cine e criminalul. But asta e tot farmecul. Le inventez toata viata pe loc, cu ce certuri au ei acasa sau ce combinatii invart, iar dupa zece secunde, cand trec de coltul blocului, gata, s-a terminat povestea si probabil n-o sa-i mai vad niciodata.
Cum stai sa te gandesti, este un mod destul de ciudat de a-ti consuma minutele astea libere, dar parca e mai sanatos decat sa dai scroll la nesfarsit pe retelele de socializare, unde toti isi pun viata aia perfecta si aranjata cu filtru. Pe strada macar vezi faza reala, vezi oameni care se grabesc, se impiedica sau injura in gand printre dinti. Te uiti la ei, iti faci filmul tau in cap, iti bei cafeaua si te ridici de la masa multumit ca ai mai omorat timpul intr-un mod mai interesant decat sa stai blocat pe net.
Ai deschis o fereastră spre propriile mele obiceiuri, pentru că și eu fac asta de atâtea ori. Doar că decorul meu e parcul sau un colț retras de cafenea, de unde urmăresc oameni, le ghicesc discuțiile și le inventez destine.
Dar citindu-te azi, m-ai făcut să întorc oglinda și m-a fiorat un gând: oare de câte ori am fost eu personajul principal în filmul altcuiva?
Oare câți oameni m-au privit și mi-au inventat o poveste în timp ce stăteam singură, pierdută cu o carte în mână sau retrasă la o masă?
Și mai ales, oare ce-și imaginează necunoscuții de pe trotuar când mă văd “înnebunită” de fericire, dansând de una singură pe stradă cu căștile în urechi sau fredonând în mașină, pur și simplu pentru că așa sunt eu când mă inundă bucuria?
E o magie ciudată în treaba asta. Suntem pe rând regizori și actori în scenariile unor oameni pe care nu-i vom cunoaște niciodată.
Mulțumesc,citind asta m-ai făcut să privesc strada cu alți ochi!