Te-am iubit cum iubeste izvorul lumina,
Fara sa ceara nimic inapoi.
Mi-ai fost si vis, si dulce gradina,
Si umbra care m-a urmat prin ploi.
Cand imi vorbeai, taceau toate-n lume,
Parea ca timpul insusi s-a oprit.
Purtam in suflet al tau drag nume
Ca pe o taina ce trebuie pazit.
Dar fericirea are pas de ceata,
Se naste lin si pleaca pe furis.
Intr-o clipita s-a schimbat viata,
Iar cerul meu senin s-a inchis.
De-atunci traiesc din amintiri marunte,
Dintr-un suras, dintr-un cuvant uitat.
Le strang ca pe niste flori carunte
Pe mormantul unui vis curat.
Mai sunt seri cand luna, miloasa,
Imi mangaie fereastra cu lumina sa.
Atunci durerea pare mai frumoasa,
Fiindca vorbeste iar despre tine, ea.
Nu te invinuiesc pentru plecare,
Nici soarta care ne-a despartit.
Unele iubiri au drept hotare
Chiar dorul din care s-au zidit.
Si poate tocmai fiindca te-am pierdut
Te port atat de viu in gandul meu.
Caci ceea ce ramane neavut
Se aseaza cel mai adanc in sufletul unui om.
Iar daca intr-o zi ma vei uita cu totul,
Eu tot te voi iubi, fara cuvant.
Cum iubeste toamna frunza care cade,
Stiind ca n-o mai poate tine pe pamant.
Leave a Reply