Daca vreau sa vad cat de civilizata e de fapt specia umana, nu ma uit la ce se scrie pe net si nici la cladirile de birouri din sticla. Merg la jumatatea lui iulie, pe la ora patru dupa amiaza, si urc intr-un autobuz sau intr-un tramvai aglomerat. Transportul public vara e testul suprem pentru relatia dintre om si deodorant. Si din pacate, e un test pe care foarte multi il pica cu brio in fiecare zi, de parca igiena personala ar fi un mit urban sau o chestie optionala, de lux. Am impresia ca unii considera spray-ul de sub brat un atentat la drepturile omului sau vreo conspiratie mondiala menita sa le distruga personalitatea. Se pare ca pentru o buna parte din populatie, utilizarea apei ramane o optiune pur teoretica, discutata doar in manualele vechi de biologie.
Este absolut fascinant cum unii reusesc sa iasa din casa dimineata complet certati cu apa si sapunul. Intri in vagon si te loveste instant un val de aer cald, dens si toxic, de zici ca ai nimerit intr-o sauna parasita unde s-a stricat ventilatia acum doi ani. Si culmea nesimtirii e ca mereu se nimereste cate unul care sa se tina de bara de sus exact langa fata ta, ca sa fii sigur ca inhalezi toata aroma aia de transpiratie veche, combinata cu haine nespalate si parfum ieftin dat peste mizerie. Omul ala sta maret, cu bratul ridicat la nouazeci de grade, imprastiind acid in jur cu aerul unui rege care isi saluta poporul. In secunda aia, tot ce poti sa mai faci e sa iti tii respiratia pana cand vezi stelute verzi in fata ochilor si sa te rogi la toti sfintii sa vina mai repede statia ta. Este de-a dreptul inaltator sa asisti la o astfel de demonstratie de forta olfactiva, unde cetateanul isi afirma suveranitatea direct in nasul tau.
In spatele tau, o doamna trecuta prin viata tocmai a decis ca e momentul perfect sa scoata din plasa o punga cu friptura rece si ceapa verde, pe care o mananca tacticos, stergandu-se pe degete de spatarul scaunului tau. Langa ea, un tip la costum, probabil mare manager pe undeva, transpira abundent prin toti porii si vorbeste la telefon pe difuzor despre cum a inchis el un contract de mii de euro, in timp ce de la subratul lui emana un miros care ar putea sa doboare o cireada de vite. Ai in jur o simfonie intreaga de mirosuri: usturoi de aseara, sosete uitate in rucsac, esente tari de piata agroalimentara si, undeva in spate, un nene care a baut tuica pe post de cafea la prima ora. Un amestec absolut genial care ar pune la incercare si cele mai rezistente laboratoare de arme chimice ale lumii.
Partea cea mai tare e ca tot astia care miros de parca au sapat santuri in soare three zile sunt primii care urla sa se inchida geamul, ca “ii trage curentul”. Se uita la milimetrul ala de geam deschis ca la o amenintare cu moartea. Te trezesti intr-un scandal monstru intre tabara celor care vor sa mai prinda o molecula de oxigen si delegatia celor speriati ca o sa faca otita daca se misca aerul. Preferi sa mori sufocat, intr-o caldura de saizeci de grade si un miros de vestiar de fotbal, decat sa lase un pic de aer curat sa intre inauntru. Frica asta ancestrala de curent ramane probabil cel mai solid pilon al culturii noastre urbane.
Sa mergi cu transportul in comun vara e o experienta de supravietuire curata, un fel de selectie naturala aplicata in direct. Te uiti in jur si vezi doar fete disperate, oameni care privesc in gol si incearca sa practice tehnici de meditatie ca sa nu vomite pe pantofii vecinului. Cand ajungi acasa intreg si reusesti sa faci un dus, simti ca ai scapat dintr-o misiune de razboi unde deodorantul tau a fost singura arma care te-a tinut in viata. Ar trebui sa se dare spor de toxicitate si medalii de merit pentru fiecare calatorie facuta cu autobuzul in iulie, pe principiul ca daca supravietuiesti liniei de tramvai la ora patru, esti pregatit oficial pentru orice expeditie in medii extreme.
Citindu-te, mi-am dat seama că exact această oroare profundă, combinată cu anxietatea pe care mi o provoca transportul în comun de acasă, a fost motivul real pentru care am ales să îmi achiziționez o mașină personală. Sunt conștientă de acest privilegiu: autoturismul a devenit refugiul meu, spațiul unde pot respira în liniște și unde nu depind de un sistem care îți invadează atât de agresiv intimitatea.Și este păcat, pentru că în esență transportul public este extrem de util.
Am locuit o bună perioadă în București și am fost nevoită să îl folosesc; util, dar niciodată plăcut. În schimb, am locuit și am călătorit în mari orașe din Europa unde transportul în comun a fost o experiență extraordinară, pe care am adorat-o. În Viena, în Germania, în Strasbourg, Londra sau Paris, și chiar în aglomerația din Roma , oamenii știu să fie respectuoși. Își cer scuze dacă stau prea aproape, își vorbesc în șoaptă și păstrează o decență elementară.
Nu este vorba de parfumuri scumpe. Îmi aduc aminte de bunicii mei care m-au crescut; nu aveau deodorantele de azi, dar apa și săpunul erau sfinte, iar curățenia era o formă de respect față de cel de lângă tine.
Sunt o persoană sociabilă și iubesc interacțiunea cu oamenii, dar acasă ea se transformă în asalt. De aceea îmi caut liniștea în mașina proprie și visez, poate, să experimentez cândva transportul din Japonia, unde cred că m-aș regăsi total în cultura lor bazată pe respect și discreție.